Donatia poate fi atacata?

Donatia este un act cat se poate de sigur, din cel putin doua motive:

• donatorul nu are dreptul sa revoce donatia, cu exceptia situatiei in care donatarului i s-a impus o anumita sarcina, iar acesta nu o indeplineste.
• donatarul (cel care primeste donatia) devine proprietar deplin, avand dreptul de a vinde, ipoteca, inchiria etc. bunul respectiv.

Problemele juridice care se pun in legatura cu donatia sunt urmatoarele:

• Legea prevede ca daca donatia a fost facuta de o persoana ce nu avea copii la data efectuarii donatiei, contractul se considera a fi desfiintat de drept la nasterea primului sau copil. Astfel, este indicat sa va asigurati ca cel care va doneaza un bun are copii, pentru a evita situatia ca donatia sa fie revocata pentru survenienta de copii.
• Dupa decesul donatorilor, anumite categorii de mostenitori isi pot cere partea din donatie daca dovedesc ca li s-a incalcat rezerva succesorala. De fapt, aceasta este situatia la care se refera credinta de care vorbeam mai sus ca “donatia poate fi atacata”.

Ce inseamna asta? Mostenitorii rezervatari (sotul supravietuitor, parintii si descendentii directi ai defunctului) pot considera ca li s-a incalcat rezerva succesorala prin donatiile facute de defunct in timpul vietii. Daca acest lucru este adevarat, atunci ei vor avea dreptul la o parte din acea donatie (sau valoarea ei in bani). Daca nu  s-a incalcat rezerva succesorala, atunci donatia nu poate fi redusa.

Vanzarea intre soti este posibila?

Vanzarea intre soti NU este posibila, aceasta fiind interzisa in mod expres de art. 1307 Cod Civil.

Vanzarea intre soti NU este posibila, aceasta fiind interzisa in mod expres de art. 1307 Cod Civil.

Dupa cat timp de la casatorie bunurile mele proprii devin comune cu sotul?

Conform art. 31 din Codul Familiei sunt considerate bunuri proprii urmatoarele:

• “bunuri dobandite inainte de incheierea casatoriei;
• bunuri dobandite in timpul casatoriei prin mostenire, legat (testament) sau donatie, afara numai daca dispunatorul a prevazut ca ele vor fi comune;
• bunurile de uz personal si cele destinate exercitarii profesiunii unuia dintre soti;
• bunurile dobandite cu titlu de premiu sau recompensa, manuscrise stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de investitii si inovatii, precum si alte asemenea bunuri;
• indemnizatia de asigurare sau despagubirea pentru pagube pricinuite persoanei;
• valoarea care reprezinta si inlocuieste un bun propriu sau bunul in care a trecut aceasta valoare.”

Toate aceste categorii de bunuri reprezinta bunurile d-voastra proprii si nu vor deveni bunuri comune cu sotul, indiferent de cat timp veti fi casatorit cu acesta. De exemplu, un imobil cumparat inainte de casatorie sau un imobil dobandit prin mostenire in timpul casatoriei va ramane proprietatea d-voastra exclusiva, indiferent de durata mariajului. In consecinta, veti putea instraina oricand aceste bunuri fara consimtamantul sotului, iar in caz de divort, acestea nu vor face obiectului partajului.

Cum pot sti daca un teren pe care doresc sa-l cumpar este construibil?

Singura modalitate prin care puteti afla cu certitudine daca un teren este construibil este sa solicitati, inainte de semnarea contractului de vanzare-cumparare, un certificat de urbanism de la Primaria unde se afla arondat terenul.

Agentia imobiliara imi impune sa semnez actele la un anumit notar. Este normal?

Nu, nu este normal. Prin contractul pe care il semnati cu agentia imobiliara va obligati doar sa le platiti un anumit comision pentru munca prestata, nu si sa semnati actele la un anumit notar. Mai mult, d-voastra sunteti cel care platiti toate taxele notariale si sunteti parte in actul respectiv. Puteti sa va alegeti notarul pe care il doriti (eventual pe care il cunoasteti si in care aveti incredere), de comun acord cu cealalta parte contractanta.

In cazul in care se vinde un apartament, exista un drept de abitatie al vanzatorului obligatoriu, prevazut de lege?

Nu, nu exista un drept de abitatie stabilit prin lege. Partile contractului de vanzare – cumparare sunt cele care vor stabili de comun acord daca predarea imobilului vandut se face imediat, de la data semnarii contractului de vanzare – cumparare, sau dupa un anumit termen (o saptamana, o luna, un an etc.)

Daca un imobil apartine mai multor coproprietari si unul dintre acestia a decedat, ceilalti coproprietari pot vinde imobilul?

Coproprietarii in viata vor putea vinde doar cotele lor ideale pe care le detin din imobilul respectiv.

Nu vor putea vinde imobilul in intregul sau decat dupa dezbaterea succesiunii celui decedat. La semnarea contractului de vanzare – cumparare (sau a oricarui alt act de dispozitie) vor fi chemati coproprietarii in viata si mostenitorii celui decedat (desemnati prin certificatul de mostenitor).

Pentru inchirierea unui imobil este necesara semnatura ambilor soti proprietari?

Contractul de inchiriere reprezinta un act de administrare, astfel incat nu este nevoie de acordul expres al ambilor soti (asa cum este insa necesar in cazul actelor de dispozitie). In consecinta, contractul de inchiriere va putea fi semnat numai de unul dintre soti, prezumandu-se acordul tacit al celuilalt sot, conform art. 35 din Codul Familiei.

Banii pe care ii incasez din chirie trebuie declarati la fisc?

Da, banii incasati din cedarea folosintei bunurilor reprezinta un venit impozabil si trebuie declarati la organele fiscale. Conform legislatiei in vigoare, veti plati un impozit de 16 % din suma incasata din inchirieri.

Chiriasul meu va putea sa subinchirieze, la randul sau, apartamentul?

Da, chiriasul va putea sa subinchirieze o parte din apartament, doar daca nu s-a prevazut expres in contract ca este interzisa subinchirierea fara acordul proprietarului.

Urmeaza sa ma casatoresc. Pot incheia un contract prenuptial prin care sa-mi protejez patrimoniul in cazul unui divort?

In prezent, legislatia din Romania nu prevede posibilitatea incheierii unui contract prenuptial. Astfel, exista un singur regim matrimonial si anume “regimul comunitatii de bunuri”, prevazut de art. 30 din Codul Familiei:

“Bunurile dobandite in timpul casatoriei, de oricare dintre soti, sunt, de la data dobandirii lor, bunuri comune ale sotilor.  Orice conventie contrara este nula.”

In schimb, noul Cod Civil care urmeaza sa fie adoptat, prevede trei regimuri matrimoniale distincte, astfel incat, putem spera ca, in viitorul apropiat, se vor putea incheia contracte prenuptiale si la noi in tara.

Pentru a putea constitui exercitiul unor drepturi, actele persoanei trebuie sa fie recunoscute, sau sa nu fie interzise de lege, intrucat un act contrar legii nu se poate constitui, din punct de vedere juridic, exercitiul unui drept. Dreptul subiectiv este o prerogativa a activitatii individuale, in virtutea caruia subiectul unui raport juridic poate actiona in limitele permise de lege. Drepturile civile ale persoanelor fizice si juridice, in raport cu sfera persoanelor obligate si in functie de continutul obligatiilor corespunzatoare, sunt:
- drepturi absolute;
- drepturi relative.

Drepturile absolute sunt acele drepturi carora le corespunde obligatia generala negativa a tuturor persoanelor de a se abtine de la incalcarea lor.

Din categoria drepturilor absolute fac parte:
- drepturile personale nepatrimoniale, cum sunt dreptul la nume, dreptul la integritatea persoanei, la onoare, etc.;
- drepturi ce deriva din raporturile de familie;
- drepturile de autor si inventator;
- dreptul de proprietate, precum si celelalte drepturi reale.

Drepturile relative sunt acele drepturi carora le corespunde obligatia uneia sau a unor persoane determinate de a da, de a savarsi sau de a se abtine de la anumite acte sau fapte juridice. Aceste drepturi opereaza numai in privinta subiectului obligat sau a subiectelor obligate. Acestea sunt toate drepturile ce se nasc din contracte.

O alta clasificare a drepturilor se poate face dupa continutul lor economic, astfel:
- drepturi patrimoniale;
- drepturi nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi care au un continut economic, oferind posibilitatea unei evaluari banesti. Drepturile nepatrimoniale sunt acele drepturi care nu au un continut economic, cum sunt cele legate de persoana omului.

Drepturile patrimoniale se impart in:
- drepturi reale;
- drepturi de creanta.

Drepturile reale sunt acele drepturi patrimoniale pe care titularii lor le exercita direct asupra lucrurilor, fara concursul altor persoane.

Drepturile reale se impart la randul lor in:
- drepturi reale principale;
- drepturi reale accesorii.

Din categoria drepturilor reale principale fac parte: dreptul de proprietare, dreptul de superficie, dreptul de uzufruct, uz si abitatie, dreptul de servitute.

Din categoria drepturilor reale accesorii fac parte: ipoteca, privilegiile si amanetul. Sunt denumite drepturi reale accesorii deoarece servesc drept garantie reala unor drepturi de creanta.

Drepturile de creanta sunt acele drepturi patrimoniale in baza carora subiectul activ numit creditor poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor ca acesta sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.

Drepturile civile ale persoanelor fizice si juridice sunt recunoscute si ocrotite atat de Constitutie cat si de Codul civil, in scopul satisfacerii intereselor acestora in acord cu interesul general al statului.

Codul civil, in art. 480, defineste proprietatea ca fiind dreptul ce are cineva de a se bucura si dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege.

Din definitia data de catre Codul civil rezulta elementele esentiale ale dreptului de proprietate, definind acest drept prin atributele acestuia, definitie criticata in literatura de specialitate, in sensul ca legiuitorul in loc sa defineasca proprietatea prin natura ei, o defineste mai mult prin atributele acestuia, trebuind sa se faca o enumerare completa a acestor atribute, in raport de textul legii care nu face referire si la prerogativa titularului dreptului de proprietate de a se folosi de lucru, precum si imprejurarea ca definirea dreptului de proprietate ca fiind un drept absolut nu ar corespunde realitatii juridice si practicii (G. Boroi & L. Stanciulescu, Drept civil, Curs selectiv pentru licenta, ed. Hamangiu, Bucuresti, 2006, pag. 173).

Cu referire la acest aspect, consider ca definitia cuprinsa in corpul Codului civil este mai mult o metafora juridica, in sensul ca dreptul de proprietate este definit ca fiind absolut in relatie cu continutul juridic al acestuia, respectiv prin atributele acestuia: ius utendi, ius fruendi si ius abutendi, care presupune exercitarea prerogativelor mentionate mai sus asupra bunului in sensul stapanirii efective a acestuia, in materialitatea sa, direct si nemijlocit in putere proprie, in conditiile fixate de catre lege.

Totodata, caracterul absolut al dreptului de proprietate se poate traduce prin opozabilitatea acestuia orga omnes, respectiv prin imprejurarea ca titlularul acestui drept poate exercita oricare dintre atributele dreptului de proprietate fara a cere concursul altei persoane, iar limitarea exercitiului acestuia fiind data de natura constitutionala a dreptului de proprietate, care face parte din buchetul drepturilor reale principale, alaturi de dreptul de uzufruct, de uz, abitatie si superficie. Acest caracter ii confera dreptului de proprietate dreptul de urmarire [care consta in posibilitatea recunoscuta titularului unui drept real de a pretinde bunul in orice maini s-ar gasi] si de preferinta [care reprezinta facultatea pe care dreptul real accesoriu unui drept de creanta o confera titularului sau de a avea prioritate fata de toti ceilalti creditori pentru a obtine satisfacerea creantei sale prin urmarirea bunului asupra caruia poarta acest drept real (creditorul a carui creanta este garantata printr-un gaj sau printr-o ipoteca, daca se afla in concurs cu alti creditori ce nu dispun de o asemenea garantie, isi va satisface integral si cu precadere creanta sa din bunurile gajate sau ipotecate)].

Astfel, proprietarul exercita atributele dreptului de proprietate intotdeauna in nume propriu, in limitele impuse de catre lege, iar toate celelalte persoane, altele decat proprietarul, exercita aceste prerogative in puterea legii si, mai ales, in numele proprietarului.

Dreptul de proprietate privata este un drept absolut, exclusiv si perpetuu. Dreptul de proprietate este un drept absolut pentru ca titularul sau are libertatea oricarei actiuni sau inactiuni in legatura cu bunul sau. Caracterul exclusiv cuprinde doua idei: monopolul titularului dreptului de proprietate asupra bunului sau si excluderea tertilor, inclusiv a autoritatilor publice, de la exercitarea prerogativelor proprietatii. In fine, dreptul de proprietate este perpetuu, in sensul ca el dureaza atata vreme cata exista si bunul care face obiectul dreptului; in plus, dreptul de proprietate nu se stinge prin neuz si nu poate fi pierdut prin interventia prescriptiei extinctive, putand fi, insa, „paralizat” prin invocarea institutiei uzucapiunii, ca mijloc originar de dobandire a proprietatii, care presupune, conform art. 645 si art. 1837 C. civ., indeplinirea conditiilor rezultand din art. 1846-1847 din acelasi cod si anume exercitarea unei posesii utile. Posesia este utila daca este neintrerupta, netulburata, publica si exercitata sub nume de proprietar, conform art. 1846-1847 C. civ. In temeiul art. 1860 C. civ., orice posesor posterior are facultatea, spre a putea invoca dobandirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, sa uneasca posesiunea sa cu posesiunea autorului sau daca: – intre acestia a existat un raport juridic si – posesorul anterior nu a fost proprietarul imobilului.

Referitor la atributul posesiei, este de retinut ca, in raport de institutia uzucapiunii, in sistemul Codului nostru civil uzucapiunea este un mod originar de dobandire a proprietatii unui bun imobil, ca efect al exercitarii posesiunii utile asupra acelui bun un interval de timp determinat de lege.

Pentru dobandirea dreptului de proprietate imobiliara prin uzucapiunea de 30 de ani, astfel cum este reglementata in art. 1890 din Codul civil, este necesar sa fie indeplinite, cumulativ, doua conditii: posesia propriu-zisa sa fie utila, adica neviciata, si sa fie exercitata neintrerupt timp de 30 de ani, indiferent daca posesorul este de buna-credinta sau de rea-credinta.

In acest sens, in art. 1846 alin. (1) din Codul civil se prevede ca „orice prescriptie este fondata pe faptul posesiunii”, precizandu-se, in alineatul urmator, ca „posesiunea este detinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitata, una sau alta, de noi insine sau de altul in numele nostru”.

Rezulta, deci, ca posesiunea juridica, adica cea aparata de lege ca manifestare exterioara a unui drept, consta atat in exercitarea in fapt a unor acte asupra bunului, cat si in posibilitatea de a exercita acele acte ca manifestare a pretentiunii existentei unui drept asupra bunului respectiv, fie sub forma dreptului de proprietate in intregul sau, fie sub forma unui atribut al acestuia.

Exercitarea in fapt a unor acte asupra bunului, adica simpla detentiune, poate avea loc in numele detentorului insusi sau in numele altuia, in acest din urma caz beneficiile posesiunii juridice apartinand celui a carui pretentiune de drept se manifesta prin intermediul detentorului de fapt.

In conformitate cu prevederile art. 1847 din Codul civil, „ca sa se poata prescrie, se cere o posesiune continua, neintrerupta, netulburata, publica si sub nume de proprietar”.

Prin art. 1853 din Codul civil se prevede ca „actele ce exercitam sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adica in calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc. sau asupra unui lucru comun, in puterea destinatiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar”, precum si ca „tot asemenea este posesia ce am exercita asupra unui bun al altuia, prin simpla ingaduinta a proprietarului sau”.

Cu toate ca nu este tratata ca viciu al posesiei in Codul civil, precaritatea poate fi considerata mai mult decat atat, si anume ca o lipsa a insesi posesiei, deoarece este lipsita de „animus domini”, adica de elementul intentional al posesiei.

Precaritatea, desi echivaleaza cu o lipsa a posesiei insesi, in conceptia Codului civil apare totusi ca un viciu absolut si perpetuu al posesiei, pentru ca persoanele enumerate in art 1853 din Codul civil poseda pentru altul: locatarul pentru proprietar, depozitarul pentru depozitant, uzufructuarul pentru nudul proprietar.

Prin Codul civil este reglementata insa si intervertirea precaritatii sau a titlului posesiei, admitandu-se ca, in anumite situatii, detentia precara se poate transforma in posesie propriu-zisa.

Art. 1858 din Codul civil enumera urmatoarele cazuri:
- cand detinatorul lucrului primeste cu buna-credinta de la altul decat adevaratul proprietar un titlu translativ de proprietate in privinta lucrului detinut, el devine posesor propriu-zis, ca de exemplu, atunci cand un chirias, la moartea proprietarului, cumpara imobilul inchiriat de la o persoana pe care o crede mostenitoare a defunctului. Din momentul cumpararii devine posesor propriu-zis, incetand de a mai fi un detentor precar;

- cand detinatorul lucrului neaga dreptul celui de la care detine posesiunea, prin acte de rezistenta, la exercitiul dreptului sau, titlul precar se afla intervertit si posesiunea devine utila. In aceasta situatie nu este insa suficient ca detentorul sa nege pur si simplu dreptul autorului sau, adica sa se limiteze a spune ca nu recunoaste acest drept, ci el trebuie sa manifeste vointa sa de a poseda in contra vointei autorului sau prin acte reale, prin „acte de rezistenta”, susceptibile sa provoace un conflict intre el si proprietar relativ la chesiunea proprietatii. Astfel de acte pot fi o notificare facuta proprietarului de catre chirias, prin care ii pune in vedere ca nu ii va mai plati chiria, sau daca, in cazul in care conflictul devine litigios in fata instantelor judecatoresti, se apara prin probe in contra pretentiilor proprietarului;

- titlul precar se mai interverteste in titlu util, atunci cand lucrul este transmis, printr-un act cu titlu particular translativ de proprietate, de catre detentorul precar unei persoane de buna-credinta;

- in fine, titlul precar se interverteste in titlu util si in cazul in care transmisiunea lucrului se face printr-un act cu titlu universal unei persoane de buna-credinta. Buna-credinta, in aceasta situatie, consta in faptul ca succesorul nu stia ca defunctul detinea lucrul ca un simplu detentor precar.

Prin urmare detentia locatarului, fiind viciata de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobandirea proprietatii asupra imobilului ce face obiectul locatiunii.
(C.S.J., Sectiile Unite, Decizia nr.VIII din 27 septembrie 1999, publicata in M.Of. nr. 636/27 dec. 1999)

Folosinta (ius utendi si ius fruendi) cuprinde atat utilizarea bunului, cat si culegerea fructelor acestuia.

Dispozitia (ius abutendi), are doua elemente: dispozitia materiala asupra bunului (in cazul bunurilor corporale (care exprima posibilitatea de a modifica forma lucrului, a transforma, distruge sau consuma substanta acestuia) si dispozitia juridica (ce exprima posibilitatea instrainarii in tot sau in parte a dreptului de proprietate).

Ca o incercare, dintre multele asemenea, dreptul de proprietate a fost definit ca fiind acel drept real care confera titularului atributele de posesie, folosinta si dispozitie asupra unui bun, atribute pe care numai acesta le poate exercita in plenitudinea lor, in putere proprie si in interesul sau, cu respectarea normelor juridice in vigoare. (L. Pop & L-M Harosa, Drept civil, Drepturile reale principale, ed. Universul juridic, Bucuresti 2006, pag. 83).

Actiunea in revendicare, fondata pe art. 480 C. civ., este actiunea proprietarului neposesor impotriva posesorului neproprietar, actiune reala deci, prin care reclamantul cere instantei de judecata sa i se recunoasca dreptul de proprietate asupra unui bun determinat si, pe cale de consecinta, sa-l oblige pe parat la restituirea posesiei bunului.

Astfel, analizand continutul art. 480 C. civ., prin corelatie cu dispozitiile constitutionale cuprinse in art. 21 si 16, s-a constatat ca aceste prevederi sunt constitutionale, retinandu-se ca prevederile articolului sus-mentionat dau definitia legala a proprietatii, precizand ca dreptul de proprietate este atat un drept absolut, ce rezulta din exercitarea celor 3 atribute ale acestui drept real (usus, fructus si abusus), cat si un drept exclusiv, din punctul de vedere al titularului care il poate exercita in mod liber, cu respectarea insa a ordinii publice si a dispozitiilor imperative ale legii.

Potrivit art. 21 alin. (1) din Constitutie, orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, libertatilor si a intereselor sale legitime, iar, potrivit alin. (2) al aceluiasi articol, nicio lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept. Principiul accesului liber la justitie, consacrat prin textul citat din Legea fundamentala, implica, intre altele, adoptarea de catre legiuitor a unor reglementari prin care partile litigante sa isi poata sustine si valorifica dreptul de acces la justitie.

Relativ la acest aspect, Plenul Curtii Constitutionale, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994 privind liberul acces la justitie al persoanelor in apararea drepturilor, libertatilor si intereselor lor legitime, a retinut ca potrivit art. 21 din Constitutie: “Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. Nicio lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept“.

Liberul acces la justitie presupune accesul la mijloacele procedurale prin care justitia se infaptuieste. De aceea, in legatura cu problema referitoare la compatibilitatea unor proceduri speciale sau a particularitatilor procedurale pentru exercitarea drepturilor procesuale ale partilor cu principiul liberului acces la justitie, Curtea Constitutionala a considerat ca este de competenta exclusiva a legiuitorului de a institui regulile de desfasurare a procesului in fata instantelor judecatoresti.

Este, de astfel, o solutie care rezulta in mod categoric din dispozitiile Constitutiei, potrivit carora “competenta si procedura de judecata sunt stabilite de lege” si in conformitate cu care “Impotriva hotararilor judecatoresti, partile interesate si Ministerul Public pot exercita caile de atac, in conditiile legii“.

Judecatorul “spune dreptul” pentru solutionarea unui litigiu, dar numai in formele si in conditiile procedurale instituite de lege. Pe cale de consecinta, legiuitorul poate institui, in considerarea unor situatii deosebite, reguli speciale de procedura, ca si modalitatile de exercitare a drepturilor procedurale, principiul liberului acces la justitie presupunand posibilitatea neingradita a celor interesati de a utiliza aceste proceduri, in formele si in modalitatile instituite de lege. De aceea, regula art. 21 alin. (2) din Constitutie, potrivit careia nicio lege nu poate ingradi accesul la justitie, are ca semnificatie faptul ca legiuitorul nu poate exclude de la exercitiul drepturilor procesuale pe care le-a instituit nicio categorie sau grup social.

In legatura cu problema privind asigurarea egalitatii cetatenilor in exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a cailor de atac, Curtea Constitutionala a considerat ca in instituirea regulilor de acces al justitiabililor la aceste drepturi, legiuitorul este tinut de respectul principiului egalitatii cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice, prevazut de art. 16 alin. (1) din Constitutie. De aceea nu este contrar acestui principiu instituirea unor reguli speciale, inclusiv in ce priveste caile de atac, cat timp ele asigura egalitatea juridica a cetatenilor in utilizarea lor. Principiul egalitatii in fata legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situatii care, in functie de scopul urmarit, nu sunt diferite.

De aceea el nu exclude ci, dimpotriva, presupune solutii diferite pentru situatii diferite. In consecinta, un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie sa se justifice rational, in respectul principiului egalitatii cetatenilor in fata legii si a autoritatilor publice.

Aceasta nu inseamna insa ca, in toate cauzele, accesul liber la justitie presupune sa fie asigurat accesul la toate structurile judecatoresti si la toate caile de atac prevazute de lege, deoarece competenta si procedura de judecata sunt stabilite de legiuitor, iar acesta, asigurand posibilitatea de a ajunge in fata instantelor judecatoresti in conditii de egalitate, poate stabili reguli deosebite.

De asemenea, s-a mai constatat ca reglementarile internationale in materie nu impun accesul la totalitatea gradelor de jurisdictie sau la toate caile de atac prevazute de legislatiile nationale, art. 13 din Conventia E.D.O. consacrand numai dreptul persoanei la un recurs efectiv in fata unei instante nationale, deci posibilitatea de a accede la un grad de jurisdictie.

Romania, devenita membra cu drepturi depline a Consiliului Europei din 1993, a ratificat in anul 1994, prin Legea nr. 30 din 18 mai 1994, Conventia Europeana a Drepturilor Omului, semnata la Roma in data de 4 noiembrie 1950 si a intrat in vigoare in anul 1953, si protocoalele sale aditionale, carora li s-au adaugat in ultimii ani unele noi.

Conform Constitutiei, tratatele ratificate fac parte din dreptul intern (art. 11), iar drepturile si libertatile fundamentale inscrise vor fi interpretate in concordanta cu dispozitiile in materie pe care le contin. Mai mult, in caz de neconcordanta cu legislatia interna acestea au intaietate, cu exceptia cazului in care Constitutia sau legile interne contin dispozitii mai favorabile (art. 20).

In consecinta, cunoasterea jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului, interpreta suprema a Conventiei si protocoalelor sale aditionale, devine o conditie a aplicarii corecte a acestora.

Astfel, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, prin hotararea pronuntata in cazul Golder impotriva Regatului Unit, 21.02.1975, a statuat ca: “Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care conventia l-a recunoscut fara sa-l defineasca in sensul restrans al cuvantului, exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar in afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept“.

Curtea E.D.O. a apreciat ca daca art. 6 pct. 1 nu proclama in termeni expresi un drept de acces la tribunale, nu consacra mai putin dreptul de a sesiza un tribunal in materie civila, care constituie un aspect din ceea ce ea numeste “dreptul la un tribunal”. Curtea isi intemeiaza aceasta concluzie indelung motivata pe textul si pe contextul art. 6 pct. 1, pe scopul si obiectul Conventiei si pe anumite principii generale de drept. Ea se inspira astfel din Conventia de la Viena din 23 mai 1969 asupra dreptului tratatelor, care nu era inca in vigoare, dar ale carei articole 31-33 enunta, in esenta, regulile de interpretare comun admise in dreptul international si la care Curtea a recurs deja.

Dreptul de acces la tribunale, apreciaza Curtea, nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Conventia l-a recunoscut fara sa-l defineasca (a se vedea, de asemenea, art. 13, 14, 17 si 25) in sensul restrans al cuvantului, exista posibilitatea limitarilor implicit admise chiar in afara limitelor care circumscriu continutul oricarui drept.

Din jurisprudenta relativa a Curtii E.D.O., se retine ca o hotarare in care se constata o incalcare a conventiei impune statului parat obligatia juridica de a pune capat incalcarii si de a repara consecintele, astfel incat sa restabileasca pe cat posibil situatia existenta inaintea incalcarii.

Statele contractante, parti intr-o cauza, sunt in principiu libere sa aleaga mijloacele prin care sa se conformeze unei hotarari care constata o incalcare. Aceasta libertate de apreciere in ceea ce priveste modalitatea executarii unei hotarari reflecta libertatea de alegere acordata o data cu obligatia fundamentala impusa prin conventie statelor contractante, aceea de a asigura respectarea drepturilor si libertatilor garantate (art. 1). Daca in urma incalcarii dreptului de proprietate restituirea in natura este totusi posibila, statul este obligat sa o dispuna. Daca, pe de alta parte, dreptul intern nu permite sau permite doar partial inlaturarea consecintelor incalcarii, art. 41 imputerniceste Curtea sa acorde partii vatamate, daca este cazul, despagubirile pe care le considera necesare [a se vedea hotararea din 31 octombrie 1995 in cauza Papamichalopoulos si altii impotriva Greciei (art. 50), seria A nr. 330-B, alin. 34].

Curtea examineaza proprietatea in lumina principiului de “respect” pentru proprietate (primul alineat, prima fraza, din art. 1 al Protocolului nr. 1), respectiv ea subliniaza necesitatea unui echilibru just intre cerintele interesului general al comunitatii si imperativele apararii drepturilor fundamentale ale individului.

Art. 480 din Codul civil da definitia legala a proprietatii, precizand ca dreptul de proprietate este atat un drept absolut, ce rezulta din exercitarea celor trei atribute ale acestui drept real, respectiv usus, fructus si abusus, cat si un drept exclusiv, din punctul de vedere al titularului care le poate exercita in mod liber, cu respectarea, insa, a ordinii publice si a dispozitiilor imperative ale legii.

Prin urmare, conditionarea liberei exercitari a atributelor dreptului de proprietate de respectarea dispozitiilor legii include si Constitutia, ca Lege fundamentala, situata, din punctul de vedere al fortei juridice, in varful ierarhiei actelor normative, astfel incat textul de lege este in deplina concordanta cu exigenta impusa de art. 44 alin. (7) din Constitutie, ce impune proprietarului obligatia respectarii tuturor sarcinilor ce ii revin, potrivit legii sau obiceiului.

Textul de lege enuntat nu contine norme contrare principiului egalitatii in drepturi a cetatenilor, fiind aplicate in mod egal, tuturor celor vizati de ipoteza normei, fara discriminari pe considerente arbitrare. De asemenea, dispozitiile art. 480 din Codul civil sunt in deplina concordanta cu regula constitutionala potrivit careia dreptul de proprietate obliga la respectarea sarcinilor privind protectia mediului si asigurarea bunei vecinatati, precum si la respectarea celorlalte sarcini, care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Fata de cuprinsul art. 480 din Codul civil, ne aflam in prezenta unei definitii a dreptului de proprietate ce nu are a fi aplicata in rezolvarea unui litigiu privind contestarea ori recunoasterea dreptului de proprietate asupra unui bun.

Art. 480 din Codul civil cuprinde o definitie legala a dreptului de proprietate ce se aplica tuturor proprietarilor, fara discriminari, fiind astfel respectat principiul egalitatii cetatenilor in fata legii.

Totodata, articolul 480 din Codul civil cuprinde, de fapt, o dispozitie similara cu cea din art. 41 alin. (1) din Constitutie.

Prevederile art. 480 din Codul civil nu impun limitari legale ale exercitiului dreptului de proprietate, fara a tine seama de exigenta constitutionala cuprinsa in art. 44 alin. (7), potrivit careia dreptul de proprietate obliga si la respectarea celorlalte sarcini, ce revin titularului sau potrivit obiceiului.

Constatam, deci, ca art. 480 din Codul civil nu contravine dispozitiilor constitutionale ale art. 21 alin. (2) potrivit carora nicio lege nu poate ingradi accesul liber la justitie si nici art. 6 din C.E.D.O. cu referire la art. 13 din acelasi act.

Ca examen teoretic, rezultat din jurisprudenta relativa la dreptul de proprietate, retinem ca potrivit art. 480 C. civ., proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura si de a dispune de un lucru in mod exclusiv si absolut, insa in limitele determinate de lege, iar conform art. 475 C. civ. oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui, cu modificarile stabilite de legi.

Dreptul de dispozitie, ca atribut al dreptului de proprietate, consta, deci, in posibilitatea pe care o are titularul dreptului de a dispune liber, exclusiv si absolut de bunul care ii apartine.

Dreptul de dispozitie se poate exercita, printre altele, prin instrainarea bunului, operatiune care, in cazul proprietarului unic, depinde numai de manifestarea de vointa a acestuia.

In cazul proprietatii pe cote-parti, pentru ca instrainarea sa produca efecte depline, este necesar acordul tuturor coproprietarilor, deoarece fiecare dintre ei, avand numai un drept limitat asupra bunului, exprimat printr-o cota-parte care nu este determinata in materialitatea sa, ci doar ideal, nu poate dispune valabil decat in limitele dreptului sau.

Vanzarea bunului aflat in stare de indiviziune, facuta de unul dintre coproprietari, este supusa conditiei ca, la efectuarea partajului, bunul sa cada in lotul vanzatorului.

Exista, de asemenea, posibilitatea ratificarii vanzarii de catre ceilalti coproprietari, situatie in care cumparatorul dobandeste proprietatea exclusiva asupra intregului bun.

Donatia avand ca obiect un imobil preluat de stat in baza Decretului nr. 223/1974, consimtita, ulterior preluarii de catre stat, de fostul proprietar in favoarea fiicei sale, nu confera donatarei calitate procesuala activa pentru a promova o actiune in revendicarea imobilului de la stat, aceasta calitate apartinand donatorului.

In ceea ce priveste contractul de donatie, se retine ca, in materia actelor translative de proprietate, asa cum este si contractul de donatie, cel ce instraineaza bunul trebuie sa fie si proprietarul lui. Prin donatie, care este un contract solemn, donatorul isi micsoreaza in mod irevocabil patrimoniul sau cu un drept, marind patrimoniul donatarului cu acelasi drept.

Potrivit prevederilor art. 492 C. civ., orice constructie, plantatie sau lucru facut in pamant sau asupra pamantului, sunt prezumate a fi facute de catre proprietarul acelui pamant cu cheltuiala sa si ca sunt ale lui, pana ce se dovedeste din contra.

Din formularea textului de lege rezulta ca se instituie o prezumtie relativa legala, ce consta in dreptul de proprietate, a proprietarului terenului, asupra constructiilor ori altor edificate atasate de sol, prezumtie care insa poate fi rasturnata prin proba contrara din moment ce legea vorbeste “pana ce se dovedeste din contra“.

Proba contrara poate sa tinda la dovedirea unui drept de superficie, ca o exceptie de la regula inscrisa in art. 492 C. civ., drept real ce consta in dreptul de proprietate al superficiarului asupra constructiei edificata pe terenul proprietatea altei persoane si asupra caruia superficiarul dobandeste un drept de folosinta.

Pentru constituirea dreptului de superficie se cere deci, in primul rand dovedirea dreptului de proprietate asupra constructiei, iar in al doilea, fie existenta unei dispozitii legale, fie o conventie incheiata intre superficiar si proprietarul terenului, deoarece dreptul de superficie ia nastere in puterea legii, ori prin conventia partilor, care nu pot fi decat cei doi proprietari ai constructiei si terenului si are ca obiect constituirea superficiei. In consecinta, pentru constituirea dreptului de superficie trebuie sa se faca dovada indeplinirii celor doua conditii.

Referitor la proprietatea comuna pe cote-parti, retinem ca potrivit regulii unanimitatii, niciun act nu poate fi infaptuit cu privire la un bun aflat in proprietate comuna pe cote-parti, fara acordul unanim al coproprietarilor. Regula unanimitatii cunoaste o aplicare limitata in cazul actelor materiale, in sensul ca fiecare coproprietar are folosinta materiala a bunului, cu conditia de a respecta drepturile celorlalti.

De asemenea, regula unanimitatii se aplica numai actelor juridice de dispozitie, iar nu si in cazul actelor juridice de conservare si de administrare, care, fiind indispensabile pastrarii bunului in patrimoniile coproprietarilor si profitabile tuturor, pot fi facute chiar si numai de unul sau de o parte din coproprietari, cu privire la intregul bun.

Actiunea in pretentii pentru lipsa de folosinta a terenului aflat in proprietate comuna pe cote-parti, fiind un act de administrare, poate fi introdusa impotriva tertilor de oricare dintre coproprietari sau de o parte din acestia, cu privire la intregul bun.

Fiind introdusa pentru incasarea veniturilor produse de un bun, actiunea prin care se solicita obligarea paratilor la plata lipsei de folosinta a terenului pe care-l ocupa fara drept este un act de administrare. Intrucat prin introducerea cererii se intrerupe cursul prescriptiei si se preintampina, in acest mod, pierderea unui drept, actiunea poate fi calificata si ca act de conservare. Ea nu poate fi, insa, calificata drept un act de dispozitie, asemeni actiunii in revendicare, deoarece nu poate avea ca efect instrainarea sau distrugerea, bunului.

Or, regula unanimitatii isi gaseste aplicarea numai in cazul actelor juridice de dispozitie, iar nu si in cazul actelor juridice de conservare si de administrare, care, fiind indispensabile pastrarii bunului in patrimoniile coproprietarilor si profitabile tuturor, pot fi facute chiar si numai de unul sau de o parte din coproprietari, cu privire la intregul bun.

Asadar, actiunea prin care se solicita obligarea tertilor parati la plata lipsei de folosinta a terenului ocupat fara drept poate fi introdusa si numai de unul sau de o parte dintre coproprietari.

Avand in vedere ca suma solicitata nu reprezinta un drept personal al reclamantilor, ci un drept comun al tuturor titularilor dreptului de proprietate comuna pe cote-parti, pentru admisibilitatea actiunii formulate impotriva tertilor nu este necesar sa se realizeze anterior iesirea din indiviziune a coproprietarilor.

In cauza Lupas si altii impotriva Romaniei, din perspectiva regulii unanimitatii, coroborata cu dispozitiile C.E.D.O., se retine ca desi nicio dispozitie legislativa nu a prevazut aplicarea regulii unanimitatii coproprietarilor pentru a revendica un bun aflat in invidiziune, fostul Tribunal Suprem a concluzionat, intr-o hotarare din 24 noiembrie 1972, ca un singur coproprietar se afla in imposibilitatea de a exercita o asemenea actiune, in termenii urmatori:

“(…) atata timp cat invidiziunea ramane, drepturile coproprietarilor asupra bunului in chestiune nefiind stabilite, nu ar putea pretinde un drept exclusiv asupra cotelor-parti ale lor decat dupa partajul bunului, atunci cand fiecare va fi obtinut o parte in proprietate exclusiva. Reiese ca un [singur] coproprietar nu poate revendica un bun indiviz inainte de partaj, deoarece actiunea in revendicare implica existenta unui drept exclusiv si determinat pe care un coproprietar nu-l va dobandi decat prin efectul partajului.”

Jurisprudenta creata de fostul Tribunal Suprem a fost urmata de majoritatea instantelor, doar cu cateva exceptii, printre care hotararea din 29 septembrie 2000 a Curtii supreme de justitie care, dupa ce a amintit regula unanimitatii, a concluzionat:

“(…) in cazul in speta si in general in cazul actiunilor in revendicare a imobilelor nationalizate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 199, situatia juridica a acestor imobile si a persoanelor care invoca nationalizarea era gresita, difera clar de cazurile clasice.

Fostii proprietari sau mostenitorii lor se afla in imposibilitatea de a solicita partajul bunului inainte de revendicarea sa deoarece li s-ar opune lipsa titlului de proprietate in vreme ce caracterul gresit al nationalizarii si lipsa titlului de proprietate valabil al statului nu ar fi stabilite.
In aceste cazuri “sui generis”, actiunile in revendicare au un caracter complex si depasesc modelul actiunii clasice in revendicare; unul sau mai multi coproprietari, unul sau mai multi din mostenitorii lor, dar nu neaparat toti, pot inainta o actiune in justitie pentru a demonstra (…) ca statul nu poseda vreun titlu de proprietate valabil (…) si in consecinta a obtine confirmarea existentei bunului, nationalizat pe nedrept, in patrimoniul proprietarului sau succesiunii sale. Apoi vor putea cere partajul.”

In jurisprudenta nationala, se retinea, totodata, ca actiunea in revendicare introdusa de descendentii proprietarului bunului, aflati in stare de indiviziune, impotriva paratului vecin, care le detinea terenul, era admisibila, chiar in perioada cat intre acestia nu s-a efectuat iesirea din indiviziune.

Totodata, se retinea si imprejurarea ca indiviziunea si coproprietatea constituie proprietate pe cote parti, deosebirea fiind intre obiectul dreptului in fiecare caz: bunul individual determinat la coproprietate si universalitatea juridica de bunuri la indiviziune.

Specific acestei forme de proprietate este faptul ca actele de administrare asupra bunurilor, cat si actele de dispozitie sunt supuse regulii majoritatii. Astfel, un coproprietar nu are calitatea de a introduce singur actiunea in revendicare impotriva tertilor, calitate procesuala activa avand toti coproprietarii. Regula nu-si avea aplicare in cazul actelor de dispozitie facute de unul dintre mostenitori asupra cotei sale parti din mostenire si nici in cazul vanzarii mobilelor succesorale pentru plata datoriilor mostenirii, daca acordul majoritatii mostenitorilor este dat (art. 738 Cod civil).

Potrivit Curtii E.D.O., articolul 6 § 1 garanteaza fiecaruia dreptul ca un tribunal sa cunoasca orice contestatie referitoare la drepturile si obligatiile cu caracter civil (Golder impotriva Regatului Unit al Marii Britanii, hotararea din 21 februarie 1975, seria A nr.18, pag.18, § 36), observandu-se ca dreptul de acces la un tribunal nu este absolut, acesta admitand unele restrictii, deoarece se refera prin chiar natura sa la o reglementare din partea statului, care beneficiaza de o anumita marja de apreciere in aceasta privinta.

Cu toate acestea, restrictiile aplicate nu pot duce la restrangea accesului deschis individului in asa fel incat sau pana la punctul ca dreptul este atins in substanta sa insasi. De asemenea, ele nu se armonizeaza cu articolul 6 § 1 decat daca urmaresc un scop legitim si daca exista un raport rezonabil de proportionalitate intre mijloacele folosite si scopul vizat (a se vedea, printre altele, F.E. impotriva Frantei, hotararea din 30 octombrie 1998, Culegere de hotarari si decizii 1998-VIII, pag. 3349, § 44 si Yagtzilar si altii impotriva Greciei, nr.41727/98, § 23, CEDO 2001-XII).

Curtea aminteste in fine ca reglementarea referitoare la formalitatile de respectat pentru a formula un recurs vizeaza sa asigure buna administrare a justitiei si respectarea, in special, a principiului sigurantei juridice (a se vedea Bulena contra Republicii Cehe, nr.57567/00, § 28, 20 aprilie 2004). In acest domeniu, rolul Curtii nu este de a examina in abstracto legislatia si practica interne pertinente, ci de a descoperi daca felul in care au afectat reclamantii a incalcat Conventia (a se vedea Kaufmann contra Italiei, nr. 14021/02, § 33, 19 mai 2005).

Potrivit regulii unanimitatii, instantele interne, avand de solutionat cereri de chemare in judecata prin care se solicita revendicarea unor bunuri aflate in coproprietate, numai de catre o parte a proprietarilor, au declarat actiunile lor inadmisibile pe motiv ca fusesera inaintate fara acordul mostenitorilor a doi din fostii coproprietari ai bunurilor revendicate.

Analizand regula unanimitatii, Curtea releva mai intai ca regula in chestiune este o constructie jurisprudentiala care nu decurge dintr-o dispozitie procedurala specifica dar care este inspirata din particularitatile actiunii in revendicare.

Avand in vedere ca aceasta regula jurisprudentiala era urmata de majoritatea tribunalelor interne, Curtea a admis ca era clara si accesibila si ca aplicarea sa era previzibila, precum si ca urmarea un scop legitim, si anume protectia drepturilor tuturor mostenitorilor fostilor coproprietari ai bunului.
In privinta aspectului daca cerand sa stranga acordul tuturor mostenitorilor fostilor coproprietari tribunalele au impus reclamantilor o sarcina disproportionata care intrerupe echilibrul just dintre, pe de o parte, preocuparea legitima de a proteja drepturile tuturor mostenitorilor si, pe de alta parte, dreptul reclamantului de acces la un tribunal pentru a revendica cotele-parti ale bunului indiviz, Curtea a constatat ca este suficient sa se constate ca regula unanimitatii nu doar a impiedicat reclamantii sa beneficieze de examinarea temeiniciei actiunilor lor din partea tribunalelor, ci, tinand cont de circumstantele deosebite ale spetei si in special de data nationalizarii si de dificultatile ce decurg de aici pentru a identifica mostenitorii unui fost coproprietar precum si de refuzul mostenitorului unui alt fost coproprietar de a se alatura actiunii lor, ea reprezinta un obstacol de nedepasit pentru orice tentativa viitoare de revendicare a bunurilor indivize.

Cum a retinut de multe ori in jurisprudenta sa Curtea E.D.O., este evident ca in general nu este in sarcina Curtii sa se pronunte asupra erorilor de fapt sau de drept care ar fi fost comise de catre o instanta interna [a se vedea printre altele Hotararea Garcia Ruiz impotriva Spaniei (GC), Cererea nr. 30.544/96, paragraful 28, CEDH 1999-I], interpretarea legislatiei revenind in primul rand autoritatilor interne, mai ales instantelor judecatoresti (Hotararea Perez, precitata, paragraful 82; Hotararea Coeme si altii impotriva Belgiei, cererile nr. 32.492/96, nr. 32.547/96, nr. 32.548/96, nr. 33.209/96 si nr. 33.210/96, paragraful 115, CEDH 2000-VII), fiind la fel de adevarat ca obligatia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instantelor nationale de a-si motiva deciziile nu presupune existenta unui raspuns detaliat la fiecare argument (Hotararea Perez, precitata, paragraful 81; Hotararea Van der Hurk, precitata, p. 20, paragraful 61; Hotararea Ruiz Torija, precitata, paragraful 29; a se vedea, de asemenea, Decizia Jahnke si Lenoble impotriva Frantei, Cererea nr. 40.490/98, CEDH 2000-IX).

Privitor la dreptul la respectarea bunurilor, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Conventia E.D.O., dispune astfel:
“Orice persoana fizica sau juridica are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decat pentru cauza de utilitate publica si in conditiile prevazute de lege si de principiile generale ale dreptului international.

Dispozitiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contributii, sau a amenzilor.”

Intr-o decizie de speta pronuntata de I.C.C.J., Sectia Civil? si de Proprietate Intelectual?, nr. 9157/ 14 noiembrie 2005, s-a statuat ca actiunea formulat? de recurenti, f?r? acordul celorlalti coindivizari este pe deplin intemeiat? si, deci, admisibil?, retinand ca regula unanimit?tii este rezultatul interpret?rii dispozitiilor art. 480 si urm. C. civ.

In ceea ce priveste aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 se arat? c? art. 4 din lege nu a infrant regula unanimit?tii in promovarea actiunii in revendicare intrucat legiuitorul a avut in vedere numai stabilirea unor reguli privind modalitatea de calcul a cotelor de proprietate pentru persoanele care si-au manifestat actiunea de restituire, o modalitate legal? de formare a propriet?tii comune, pe cote p?rti in sensul c? dreptul de proprietate asupra imobilului va fi afectat de „modalitatea” copropriet?tii.

Dispozitiile art. 4 din Legea nr. 10/2001 sunt gresit interpretate si aplicate deoarece acest text infrange regula unanimit?tii cat? vreme se arat? c? dreptul de proprietate se constat? sau se stabileste in cote p?rti ideale, potrivit dreptului comun.

Prin decizia recurata se d? eficient? regulii unanimit?tii omitandu-se imprejurarea c? actiunea in revendicare este un act de conservare si nu de dispozitie. Chiar si in situatia in care s-ar accepta teza c? actiunea in revendicare este un act de administrare, regula unanimit?tii incurajeaz? abuzul de drept, fiind suficient ca un coindivizar s? se opun? sau s? fie pasiv fat? de actiunea in revendicare, actiunea fiind astfel paralizat?.

Litisconsortiul obligatoriu este o creatie a doctrinei si, drept consecint?, a practicii judiciare f?r? a exista o dispozitie legal? care s? statueze aceast? regul?. Functie de calificarea dat? actiunii in revendicare, act de administrare, de dispozitie ori act de conservare, solutiile la care instantele pot ajunge sunt divergente, existand argumente pertinente si pentru o solutie, si pentru alta. Dispozitiile art. 4 ale Legii nr. 10/2001 referitoare la regimul juridic al unor imobile preluate abuziv in perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sunt l?muritoare in ceea ce priveste aplicabilitatea regulii unanimit?tii, si aceasta intrucat de cotele mostenitorilor legali sau testamentari care nu si-au exercitat dreptul de a solicita restituirea imobilelor profit? ceilalti mostenitori care au exercitat actiunea de recuperare a bunului preluat de stat in perioada mai sus ar?tat?.

Cerinta unanimitatii de reclamanti este specifica raporturilor dintre coindivizari si terti, justificat de faptul ca un singur coproprietar, avand numai un drept limitat exprimat printr-o cota parte care nu este determinata in materialitatea sa, nu poate revendica un bun de la un tert, deoarece actiunea in revendicare are ca scop recunoasterea dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului in litigiu si aducerea lui in patrimoniul acestuia, iar nu simpla recunoastere a dreptului de proprietate asupra unei cote ideale.

Regula unanimitatii nu este aplicabila la proprietatea comuna a sotilor, codevalmasul putand introduce singur actiune impotriva tertului – in speta retrocedarea unui teren expropriat – intrucat are ca scop marirea patrimoniului comun, profitand implicit si celuilalt sot.

Retinand, in concluzie, considerentele Curtii E.D.O. in cauza Lupas si altii vs. Romania din 14.12.2006, potrivit carora s-a considerat ca articolul 6 alin. (1) din Conventie a fost incalcat deoarece regula unanimitatii aplicata in speta de catre instante, pe de o parte a impiedicat analiza pe fond a cererii reclamantilor, iar, pe de alta parte – avand in vedere circumstantele particulare ale cauzei, si in special data nationalizarii si dificultatile care decurg din aceasta in ce priveste identificarea mostenitorilor unui fost coproprietar, precum si refuzul mostenitorului unui alt fost coproprietar de se alatura reclamantilor in actiunile formulate – aceasta regula este un obstacol insurmontabil fata de orice incercare viitoare a reclamantilor de revendicare a bunurilor indivize, se impune, in conditiile art. 20 din Constitutie, avand in vedere contrarietatea dintre jurisprudenta interna cu reglementarile internationale statuate prin jurisprudenta C.E.D.O. in privinta relatiilor sociale reprezentate de actiunea in revendicare exercitata de o parte din coindivizari, aplicarea in mod direct a jurisprudentei Curtii, care contine norme mai favorabile in privinta drepturilor si libertatilor cetatenilor.

Totodata, din textul constitutional al art. 20, rezulta ca toate tratatele internationale, la care Romania este parte, in urma ratificarii lor de catre Parlament, devin componente ale dreptului intern, indiferent de domeniul sau obiectul lor de reglementare. Asadar, tratatele ratificate apar ca acte normative, in principiu, de aceeasi valoare si forta juridica ca si a celorlalte acte normative elaborate de autoritatea legiuitoare nationala.

Legea 221 din 2 iunie 2009

privind condamnarile cu caracter politic si masurile administrative asimilate acestora, pronuntate in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989

Statul Român prin Ministerul Finantelor Publice Bucuresti poate fi obligat sa achite despagubiri, spre exempluau fost obtinute si sume egale cu 500.000 euro ( echivalent în lei) pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a condamnarii cu caracter politic.

Potrivit Legii 221/2009, Constituie condamnare cu caracter politic orice condamnare dispusa printr-o hotarare judecatoreasca definitiva, pronuntata in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, pentru fapte savarsite inainte de data de 6 martie 1945…

Constituie, de asemenea, condamnare cu caracter politic si condamnarea pronuntata in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 pentru orice alte fapte prevazute de legea penala, daca prin savarsirea acestora s-a urmarit unul dintre scopurile prevazute la art. 2 alin. (1) din Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 214/1999 privind acordarea calitatii de luptator in rezistenta anticomunista persoanelor condamnate pentru infractiuni savarsite din motive politice, persoanelor impotriva carora au fost dispuse, din motive politice, masuri administrative abuzive, precum si persoanelor care au participat la actiuni de impotrivire cu arme si de rasturnare prin forta a regimului comunist instaurat in Romania, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare.

Potrivit art.5 al.1 Legea 221/2009, Orice persoana care a suferit condamnari cu caracter politic in perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a facut obiectul unor masuri administrative cu caracter politic, precum si, dupa decesul acestei persoane, sotul sau descendentii acesteia pana la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instantei de judecata, in termen de 3 ani de la data intrarii in vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:

a) acordarea unor despagubiri pentru prejudiciul moral suferit prin condamnare. La stabilirea cuantumului despagubirilor se va tine seama si de masurile reparatorii deja acordate persoanelor in cauza in temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurata cu incepere de la 6 martie 1945, precum si celor deportate in strainatate ori constituite in prizonieri, republicat, cu modificarile si completarile ulterioare, si al Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 214/1999, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 568/2001, cu modificarile si completarile ulterioare;

b) acordarea de despagubiri reprezentand echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotarare de condamnare sau ca efect al masurii administrative, daca bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obtinut despagubiri prin echivalent in conditiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate in mod abuziv in perioada 6 martie 1945 22 decembrie 1989, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma in domeniile proprietatii si justitiei, precum si unele masuri adiacente, cu modificarile si completarile ulterioare;

c) repunerea in drepturi, in cazul in care prin hotararea judecatoreasca de condamnare s-a dispus decaderea din drepturi sau degradarea militara.

Aceasta dispozitie legala speciala prin care se acorda posibilitatea obtinerii de despagubiri persoanelor condamnate politic este în acord si cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului pentru care dreptul la libertate si la siguranta este un drept inalienabil ce trebuie sa aiba un rol primordial într-o societate democratica.Astfel, Instanta Europeana a afirmat adeseori în jurisprudenta sa ca orice privare de libertate trebuie sa fie facuta în conformitate cu normele de fond si de procedura prevazute de legislatia nationala, dar în acelasi timp ea trebuie sa respecte scopul esential al art. 5 din CEDO si anume protejarea individului împotriva arbitrariului si a abuzurilor autoritatilor statale.

Raportând aceste norme si principii la circumstantele cauzei se constata ca orice persona se incadreaza in ipoteza legii are deschisa în mod indubitabil calea actiunii în justitie pentru obtinerea de despagubiri decurgând din condamnarea politica (arbitrara, abuziva, atentat la libertate si la siguranta) la care a fost supus.

Condamnarile de acest gen au cauzat persoanei in cauza un prejudiciu nepatrimonial ce a constat în consecintele daunatoare neevaluabile în bani rezultate din atingerile si încalcarile dreptului personal nepatrimonial la libertate, cu consecinta inclusiv a unor inconveniente de ordin fizic datorate pierderii confortului, fiind afectate totodata acele atribute ale persoanei care influenteaza relatiile sociale – onoare, reputatie – precum si cele care se situeaza în domeniul afectiv al vietii umane – relatiile cu familia, prietenii, apropiatii, vatamari care îsi gasesc expresia cea mai tipica în durerea morala încercata de victima.Lipsirea de libertate a avut repercursiuni în planul vietii private si profesionale a persoanei condamnate din motive politice, inclusiv dupa momentul liberarii, fiindu-i afectate din cauza conditiilor istorice anterioare anului 1989 viata familiala, imaginea si chiar sursele de venit.

Existenta prejudiciului moral nu trebuie dovedita, (spre deosebire de prejudiciul material), ci se justifica, fiind vorba de o chestiune de apreciere , avându-se în vedere drepturile sau interesele nepatrimoniale lezate, cum ar fi dreptul la libertate, la integritate corporala, la sanatate, la onoare, la reputatie etc., respectiv suferintele fizice si psihice cauzate de atingerile aduse acestor valori fundamentale ale persoanei umane – ocrotite, în prezent, prin Constitutie si CEDO.O cuantificare a prejudiciului moral sau o „masurare” a suferintelor îndurate nu poate fi realizata prin probe tehnice, exacte, fiind o chestiune pur subiectiva, care trebuie analizata în concret prin luarea în considerare a ansamblului împrejurarilor ce tin atât de condamnarea efectiva (natura, durata, modalitate de executare), cât si de efectele nefaste pe care aceasta le-a produs atât pe plan familial, cât si profesional (CEDO, 6 noiembrie 1980, Guzzardi contra Italiei).

Prin actiunea civila înregistrata pe rolul Judecatoriei .., la data de .., sub nr. …, reclamantul X a solicitat instantei de judecata ca prin hotarârea ce o va pronunta în contradictoriu cu pârâta Y, sa se dispuna obligarea pârâtei S sa îi achite suma de 17.290 lei, reprezentând contravaloarea terenului în suprafata de 3.196 mp, sa se constate intervenita vânzarea cumpararea terenului si sa se pronunte o hotarâre care sa tina loc de contract autentic de vânzare cumparare pentru terenul în suprafata de 3.196 mp.
În motivarea actiunii reclamantul a aratat ca a încheiat cu pârâta conventia de vânzare – cumparare teren nr. …., având ca obiect vânzarea – cumpararea terenului agricol extravilan, în suprafata totala de 3.196 mp, proprietatea sa, situat în localitatea N..ir, comuna N..,

Reclamantul a mai aratat ca terenul în suprafata de 3.196 mp este proprietatea sa, conform sentintei civile nr. …, pronuntata de catre Judecatoria …., în dosarul nr. …, acesta fiind compus din trei suprafete:
1. suprafata de 440 mp, categoria arabil, situata în intravilan, tarlaua 11, parcela 272, cu vecini: N- drum comunal, E – most. …i Aristica, la Sud – pârâul J..
Vechi si la Vest – most. ..
2. suprafata de 1.750 mp, situata în intravilan, tarlaua 8, parcela 8, cu vecini: N – drum judetean si SC …, la E- most. …
3. suprafata de 1.006 mp, care face parte din suprafata totala de 2.006 mp, cuprinsa în actul de partaj voluntar nr. 7718/18.10.2004, situata în intravilan, cu urmatorii vecini: la rasarit – ….
A mai aratat reclamantul ca terenul este excavat de unitatea pârâta cu toate ca aceasta nu a achitat pretul convenit în suma de 17.290 lei.
În drept, actiunea a fost întemeiata pe dispozitiile art. 5 alin. 2 din Titlul X din legea 247/2005 si art.111 din Codul de Procedura Civila iar, în temeiul art. 242 Cod de Procedura Civila s-a solicitat judecarea cauzei în lipsa.
Au fost anexate, în fotocopie, conventia de vânzare cumparare teren nr. …., sentinta civila nr. .., pronuntata de catre Judecatoria …, în dosarul nr. …2006, sentinta civila nr. .., pronuntata de catre Judecatoria …, în dosarul nr. … si cartea de identitate a reclamantului.
Pârâta a formulat întâmpinare prin care a aratat ca este de acord cu admiterea actiunii formulate de catre reclamant, în sensul ca este de acord sa îi achite acestuia suma de 17.290 lei reprezentând contravaloarea terenului, precum si cu pronuntarea unei hotarâri care sa tina loc de contract autentic de vânzare cumparare a terenului în suprafata totala de 3.196 mp, care a facut obiectul conventiei de vânzare cumparare teren nr. …, încheiata cu reclamantul.
Analizând actele si lucrarile dosarului, instanta retine urmatoarele:
Prin actiunea ce face obiectul dosarului de fata reclamantul X a solicitat instantei de judecata ca prin hotarârea ce o va pronunta în contradictoriu cu pârâta Y, sa se dispuna obligarea pârâtei sa îi achite suma de 17.290 lei reprezentând contravaloarea terenului în suprafata de 3.196 mp, sa se constate intervenita vânzarea cumpararea terenului si sa se pronunte o hotarâre care sa tina loc de contract autentic de vânzare cumparare pentru terenul în suprafata de 3.196 mp.
Prin antecontractul de vânzare cumparare, intitulat “Conventie de vânzare cumparare teren” încheiat de parti, acestea au convenit sa constituie în viitor un drept real asupra imobilelor ce au facut obiectul antecontractului, conventie ce a dat nastere în sarcina partilor la obligatia de a încheia contractul asumat în forma prevazuta de lege pentru a-si produce efectul translativ de proprietate, respectiv forma autentica ( conform articolului 2, titlul X, Legea 247/2005 “terenurile situate în intravilan si extravilan pot fi înstrainate si dobândite prin acte juridice între vii, încheiate în forma autentica”), obligatia partilor ce decurge din antecontractul încheiat fiind o obligatie de a face.
Conform art. 5, alineat 2, Titlul X din Legea nr. 247/2005 în situatia în care dupa încheierea unui antecontract cu privire la teren, cu sau fara constructii, una dintre parti refuza ulterior sa încheie contractul, partea care si-a îndeplinit obligatiile poate sesiza instanta competenta care poate pronunta o hotarâre care sa tina loc de contract.
Prin întâmpinarea formulata în cauza, pârâta a aratat ca este de acord cu admiterea actiunii formulate de catre reclamant, în sensul ca este de acord sa îi achite acestuia suma de 17.290 lei, reprezentând contravaloarea terenului, precum si cu pronuntarea unei hotarâri care sa tina loc de contract autentic de vânzare cumparare a terenului în suprafata totala de 3.196 mp, care a facut obiectul conventiei de vânzare cumparare teren nr. ..

.
Instanta retine de asemenea ca în cauza s-a facut dovada dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului în litigiu cu sentinta civila nr. /, pronuntata de catre Judecatoria ., în dosarul nr. . si actul de partaj voluntar autentificat sub nr. .. (filele 6-10, 36).
De asemenea cu ordinul de plata nr. .. (fila 41) pârâta a facut dovada achitarii catre reclamant a sumei de 17.290 lei reprezentând pretul terenului stabilit prin antecontractul de vânzare cumparare încheiat de parti.
Având în vedere cele aratate instanta urmeaza sa admita în parte actiunea formulata de reclamantul X în contradictoriu cu pârâta Y sa constate intervenita între parti vânzarea cumpararea cu privire la terenul în suprafata totala de 3.196 mp situata în …, sat Ne.., .. compus din urmatoarele parcele:
suprafata de 440 mp teren arabil intravilan, tarlaua 11, parcela 272, cu vecinii: la N drumul comunal, la E most. .;
suprafata de 1750 mp intravilan, tarlaua 8, parcela 8, cu vecinii: la N drumul judetean si SC

Instanta admite în parte actiunea formulata de reclamantul X, domiciliat în……, în contradictoriu cu pârâta Y, cu sediul în ………..
Constata intervenita între parti vânzarea cumpararea cu privire la terenul în suprafata totala de 3.196 mp situata în comuna …
suprafata de 1006 mp care face parte din suprafata totala de 2006 mp cuprinsa în actul de partaj voluntar autentificat sub nr. ….

Partea a chemat în judecată pârâtul Municipiul B..a, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 116 m.p. situat în Brăila, str. A nr. 13, prin efectul prescripţiei achizitive de 30 de ani şi al joncţiunii posesiilor.
Prin sentinţa pronunţată de Judecătoria B.. a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea.
Instanţa a reţinut că uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin exercitarea unei posesii neîntrerupte a acestui lucru în tot timpul fixat de lege.
Posesia reprezintă o condiţie esenţială a uzucapiunii.
Efect al posesiei, uzucapiunea presupune o posesie utilă, neafectată de niciunul dintre viciile acesteia.
Două elemente trebuie să fie întrunite, cumulativ, pentru ca stăpânirea unui lucru să poată fi calificată drept posesie şi anume: un element material – corpus şi un element psihologic, intenţional – animus.
Dacă elementul material presupune contactul direct cu lucrul, concretizat în orice fel de acte materiale, animus implică intenţia, voinţa celui care stăpâneşte bunul de a efectua această stăpânire pentru sine, de a se comporta cu privire la lucru ca proprietar ori ca titular al altui drept real – animus domini sau animus sibi habendi.
Lipsa elementului psihologic face ca acela care deţine lucrul să nu aibă calitatea de posesor, ci pe aceea de detentor precar.
Reclamanta a invocat în cauză joncţiunea posesiilor.
Pentru a fi posibilă joncţiunea, este necesar ca în ambele cazuri să fie vorba de o posesie propriu-zisă, detenţia precară neputând fi unită cu o posesie.
Deşi este tratată că viciu al posesiei în Codul civil, precaritatea reprezintă însăşi lipsa posesiei.
Instanţa a constatat că reclamanta nu a exercitat o posesie utilă asupra suprafeţei de 116 m.p., stăpânirea bunului fiind lipsită de animus sibi habendi, aceasta considerându-se titulară a unui drept de folosinţă, pentru care a achitat taxă proprietarului, astfel cum rezultă din istoricul de rol fiscal, din adresa nr. … emisă de Direcţia Finanţelor Publice Locale (fila 61) şi din chitanţele depuse la dosar (fila 62).
De asemenea, în cuprinsul certificatelor de moştenitor nr. .. şi nr. 202/…, eliberate ca urmare a deceselor părinţilor reclamantei, se menţionează că terenul ce face obiectul prezentei cauze este proprietate de stat.
Având în vedere probele administrate în cauză, instanţa a constatat că reclamanta are calitatea de detentor precar.

Contract de închiriere.
Cuantum chirie. Pret fictiv sau derizoriu.
Nu se poate retine o chirie fictiva chiar daca, din probele administrate, rezulta ca pretul folosintei stipulat în contractul de închiriere este inferior preturilor pietei.

Partile sunt libere sa determine chiria, nu doar prin raportare la valoarea pietei, dar si prin raportare la subiectivismul partilor sau la relatiile dintre acestea.

Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Bucuresti – reclamantii D.D.A., D. D. T. si D. D. I.-F. au chemat în judecata pe pârâta SC N. T. 97 I. SRL, solicitând instantei ca prin hotarârea ce se va pronunta sa se dispuna constatarea nulitatii absolute a contractului de închiriere încheiat între parti având ca obiect închirierea imobilului situat în Bucuresti, sector 2; evacuarea pârâtei din imobil, cu cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamantii au aratat în esenta ca reclamanta D.D.A, împreuna cu sotul ei , D.D.T au dobândit proprietatea acestui imobil prin contractul de vânzare cumparare aut. Sub nr. imobil pe care l-a inchiriat pârâtei, in vederea desfasurarii de activitati comerciale, respectiv de restaurant, durata inchirierii fiind de 5 ani, de la data de 01.04.2004, pentru o chirie lunara de 5.000.000 lei.
Se mai arata ca la data de 01.04.2004, D.D.T a decedat, mostenitori fiind sotia supravietuitoare si copii ac estora minori, toti reclamanti in prezenta cauza . Mai arata reclamantii ca pretul stabilit cu titlu de chirie lunara este neserios, derizoriu si nesincer, ceea ce atrage nulitatea contractului. Arata reclamantii ca pretul este neseris , lucru care rezulta din imprejurarea ca imobilul inchiriat este o caldire impunatoare , cu subsol, parter si doua etaje, fiind de notorietate pretul extrem de ridicat atât la vânzarea cât si la inchirierea imobilelor în Bucuresti, imobil care se afla in zona urbana I a Bucurestiului.

Analizând materialul probator administrat in cauza, tribunalul a apreciat cererea reclamantilor ca fiind neîntemeiata si a respins-o in consecinta, pentru considerentele care vor fi retinute in cele ce urmeaza:
Reclamanta D.D.A impreuna cu sotul ei, D.D.T au dobândit proprietatea imobilului situat in Bucuresti, sector 2, prin contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 603/27.03.1999 la BNP M.R., imobil pe care l-au inchiriat pârâtei, în vederea desfasurarii de activitati comerciale, respectiv de restaurant, durata închirierii fiind de 5 ani, de la data de 01.04.2004, pâna la data de 01.04.2009. Cuantumul chiriei lunare aferente a fost stabilita de 5.000.000 lei vechi (astfel cum rezulta din contractul de inchiriere inregistrat sub nr. 9216786/22.03.2004 la Administratia Sectorului 2 Bucuresti-fila 13 dosar).
Ulterior, D.D.T. a decedat, la data de 31.01.2005, in Vietnam, astfel cum rezulta din certificatul de deces seria DP, nr. …, transcris la Primaria sectorului 2 Bucuresti, la data de 01.04.2005( fila 14 dosar).
Succesiunea ramasa de pe urma defunctului a fost dezbatuta e notarul public M.E., care a eliberat certificatul de mostenitor nr. ..), mostenitori fiind reclamantele , in calitate de sotie supravietuitoare si, respectiv, in calitate de fiice, printre bunurile din masa succesorala aflându-se si imobilul situat in Bucuresti, str. .. nr. .., sector 2, care facuse obiectul contractului de inchiriere.

Chiria lunara a fost stabilita in cuantum de 5.000.000 lei ROL , ceea ce a reprezenta aproape 150 euro lunar, suma care, raportat la suprafata imobilului inchiriat ar reprezenta aproximativ 0,70 euro/mp/luna. Având in vedere raportul de expertiza intocmit in cauza de expert D.E., care concluzioneaza ca cel mai probabil pret pentru stabilirea chiriie imobilului ar fi de 10 euro/mp/luna ( fila 117 dosar), rezulta, intr-adeva, ca pretul stabilit pentru închiriere este sub 1/10 diun ceea ce s-ar putea obtine pe piata libera.
Sub sanctiunea nulitatii, chiria trebuie sa fie sincera si serioasa. Daca chiria a fost prevazuta fictiv sau lucrul a fost inchiriat in schimbul unei sume derizorii, contractul nu mai este o locatiune, ci un comodat.
Pretul este fictiv, când din intentia partilor ( exprimata intr-un act secret) rezulta ca nu este datorat. Aceasta situatie nu subzista insa in cauza, deoarece nu s-a facut dovada unei conventii secrete, din care sa rezulte ca partile ar fi convenit ca pretul sa nu se plateasca si, mai mult, pârâta a platit chiria, situatie ce rezulta din împrejurarea ca insisi reclamantii nu au sustinut acest lucru, precum si din copii ale unor mandate postale privind plata chiriei de catre pârâta , depuse la dosar la fila 71. In consecinta, se constata ca nu subzista temeinicia acestui motiv de nulitate a contractului, respectiv nesinceritatea pretului.
De asemenea, pretul inchirierii trebuie sa fie serios, adica sa nu fie derizoriu (infim), atât de disproportionat fata de valoarea lucrului inchiriat, incât sa nu reprezinte chirie, sa nu poata reprezenta obiectul obligatiei locatarului si deci o cauza suficienta a obligatiei locatarului de a transmite folosinta lucrului inchiriat.
Astfel, din probele administrate, rezulta ca intre sotul reclamantei, domnul D.D.T. si sotul reprezentantei pârâtei au existat puternice si indelungate relatii de prietenie, recunoscute inclusiv de reclamanta D.D.A. ( prin raspunsul la întrebarea nr. 6 din interogatoriu: ,, au fost foarte buni prieteni”) si învederate de ambii martori audiati in cauza.
De asemenea, contractul de închiriere atacat a fost precedat de existenta unui alt contract de închiriere, încheiat in aceleasi conditii intre parti, situatie care rezulta din dispozitia martorului pârâtei B.V.P. (care, de altminteri, este finul reclamantei D.D.A.) si este recunoscuta si de catre reclamanta, prin raspunsul la intrebarea nr. 4 din interogatoriu. Acest contract de închiriere anterior, fiind incheiat în aceleasi conditii, pentru aceeasi chirie si nefiind atacat de catre reclamanta duce la prezumtia simpla ca pretul închirierii nu a fost apreciat ca fiind derizoriu de catre reclamanta, în contextul relatiilor dintre parti , problemele aparând doar dupa decesul sotului reclamantei , domnul D.D.T.
In acest context, rezulta ca reclamanta a semnat in cunostinta de cauza contractul de inchiriere , iar in temeiul principiului obligativitatii actelor juridice incheiate de parti (art.969 cod civil statornicind:,,conventiile legal facute au putere de lege între partile contractante”), aceasta este tinuta sa respecte actul juridic incheiat. Imprejurarea ca ulterior inchierii contractului de inchiriere au intervenit alte situatii, sotul reclamantei D.D.T. decedând, cu posibile influnte negative asupra situatiei financiare a reclamantei si a fiicelor acesteia nu poate atrage nulitatea contractului de inchiriere si nicio eventuala renegociere a clauzelor acestuia privind cuantumul inchirierii , partile fiind tinute sa respecte clauzele convenite la momentul incheirii actului atacat.
In contextul incheierii contractului de închiriere, tribunalul apreciaza ca nu poate fi retinuta o chirie fictiva sau derizorie , astfel ca nici contractul de inchiriere nu poate fi declarat nul, chiar daca chiria este mult inferioara valorii reale a imobilului inchiriat, deoarece, la momentul inchierii contractului, partile sunt libere sa determine pretul folosintei, echivalenta fiind relativa, stabilindu-se nu doar prin raportare la valoarea lucrului sau a pretului pietii , dar si prin raportare la subiectivismul partilor sau la relatiile dintre acestea. De asemenea, în cauza nu se poate retine incidenta existentei vilitatii pretului (pret ieftin), ca si pret lezionar, caci actiunea în resciziune ( art.1165 Cod civil) pentru pretul lezionar este doar la îndemâna cocontractantului minor, situatie neaplicabila in cauza, în conditiile in care partile contractante erau majore .
Pentru considerentele anterior expuse, instanta a apreciat ca neîntemeiata cererea reclamantilor de constatare a nulitatii contractului de închiriere si a respins-o, pe cale de consecinta aparând ca neîntemeiata si cererea de evacuare a pârâtei în conditiile în care s-a stabilit valabilitatea titlului in temeiul caruia aceasta ocupa imobilul.

DREPTUL DE ABITATIE

Drept real in temeiul caruia o persoana dobandeste posesia si folosinta asupra unei case pentru locuit in ea, singura sau cu familia. Este undezmembramant al dreptului de proprietate. Se stabileste si inceteaza in acelasi mod ca si dreptul la uzufruct. De regula, nu poate fi nici cedat si nici inchiriat; totusi, titularul dreptului de abitatie poate inchiria partea casei in care nu locuieste, daca legea nu prevede o interdictie in acest sens. Sotul supravietuitor care nu este proprietar al unei locuinte are pana la iesirea din indiviziune un an de la incetarea din viata a sotului sau, in afara de dreptul de mostenire ce i se cuvine, un drept de abitatie aspra casei in care a locuit daca aceasta face parte din succesiune.

Dreptul de abitatie al sotului supravietuitor nu poate fi in nici un mod cedat, sau inchiriat.

Sotul supravietuitor nu este obligat sa dea cautiune pentru dreptul de abitatie, asa cum se prevede in lege pentru alte cazuri. Inceteaza daca, inainte de executarea iesirii din indiviziune, sotul supravietuitor se casatoreste

In caz de partaj instanta prin modalitatea de atribuire a loturilor trebuie sa tina seama ca partile sa foloseasca efectiv bunul atribuit.

In situatia in care o terta persoana are un drept de abitatie asupra bunului care a fost atribuit unuia dintre soti, iar acesta nu se poate bucura de folosinta bunului, hotararea instantei este nelegala atat timp cat nu s-a tinut seama de acest aspect.

Tribunalul Iasi a admis apelul reclamantei A.A., schimbând în parte hotarârea Judecatoriei Iasi, în ce priveste atribuirea celor doua apartamente. Instanta de apel a atribuit reclamantei A.A. apartamentul situat în Iasi, str. I. si pârâtului P.I. apartamentul din Iasi str. M., obligând-o pe reclamanta sa-i plateasca pârâtului sulta de 125.426.341 lei vechi.

Tribunalul a retinut – în motivarea deciziei – ca prin atribuirea catre apelanta a imobilului situat în Iasi, str. M., unde matusa intimatului si-a rezervat dreptul de abitatie pâna la sfârsitul vietii, ea s-ar afla în imposibilitatea absoluta de a folosi bunul, finalitatea urmarita de legiuitor prin dispozitiile art. 673 ind. 5 C.pr.civ. fiind astfel nesocotita.

Este ilogic sa fortezi o persoana – în speta apelanta – sa locuiasca împreuna cu o persoana cu care nu are absolut nici o legatura, fie chiar si temporar. Astfel dupa cum a precizat însusi intimatul prin întâmpinarea depusa la dosar, contractul de vânzare-cumparare încheiat între vânzatoarea P.M. si cei doi soti (prima rezervându-si dreptul de abitatie), s-a încheiat tocmai în considerarea relatiei de rudenie între vânzatoare si pârât, aceasta asigurându-se ca atunci când va fi în nevoie, la batrânete, va fi ajutata de cel din urma.

Relatiile de rudenie, dincolo de legatura de sânge între membrii aceleiasi familii, presupun prin ele însele o legatura de afectiune, legatura care nu exista între apelanta si matusa intimatului.

În concluzie, nu exista nici un impediment în situatia în care intimatului i-ar fi atribuit apartamentul situat în str. M., fiindu-i asigurata astfel si nevoia locativa, scopul urmarit la încheierea contractului de vânzare-cumparare fiind astfel si mai bine realizat.

Împotriva deciziei a declarat recurs P.I., criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie. În motivarea recursului el arata ca tribunalul a încalcat dispozitiile de principiu ale art. 673 ind. 9 C.pr.civ. Textul – pretinde recurentul – enumera criterii orientative si nu limitative pentru atribuire. La aplicarea acestor criterii, instantele trebuie sa se raporteze la posibilitatea efectiva, practica, a fiecarei parti de a uza de bunul atribuit.

Curtea de apel a considerat ca, în partajul de fata, elementul în litigiu îl reprezinta modalitatea de iesire din indiviziune, prin atribuirea celor doua imobile ce fac parte din masa bunurilor comune. Corect au retinut primele doua instante ca dispozitiile relevante sunt acelea ale art. 673 ind. 5 alin. 2 C.pr.civ. si art. 673 ind. 9 C.pr.civ., modul de aplicare a prevederilor respective fiind – însa – diferit.

Curtea de apel a constatat – contrar celor stabilite de tribunal – ca singurul imobil apt a raspunde unei nevoi locative este cel din Iasi, str. I. Pentru apartamentul din str. M. exista dreptul de abitatie înscris în contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 31836 din 12 noiembrie 1993, în favoarea numitei P.M., pe toata durata vietii acesteia. Ca atare, nici unul dintre cei doi fosti soti nu poate intra în stapânirea de fapt a apartamentului pâna la sfârsitul vietii beneficiarei dreptului de abitatie, sub acest aspect fiind lipsite de relevanta relatiile personale (cordiale ori tensionate) între vânzatoare si cumparatori.

Instanta de recurs a constatat ca – prin argumentarea atribuirii apartamentului din str. M. sui P.I. – tribunalul tinde a-l constrânge pe acesta sa încalce dreptul de abitatie al lui P.M. Odata stabilit ca doar apartamentul din str. I. poate fi utilizat ca locuinta, revine instantei care dispune atribuirea în natura sa evalueze care dintre codevalmasi are o mai mare nevoie de aceasta locuinta.

Evaluând situatia celor doua parti, curtea a conchis – astfel cum judicios a retinut si judecatoria – ca nevoia lui P.I. de a ramâne în locuinta din Iasi, str. I. este stringenta, depasind cu mult nevoia lui A.A. de a i se atribui acelasi bun, pe care dânsa nu l-ar folosi drept locuinta, cât timp domiciliaza în strainatate. Curtea de apel a retinut aplicarea gresita de tribunal a dispozitiilor art. 673 ind. 9 C.pr.civ. si, în baza art. 304 pct. 9 si art. 312 (1) C.pr.civ., a admis recursul modificând în tot decizia Tribunalului Iasi, în sensul respingerii apelului reclamantei

DIVORT

R.M., in calitate de reclamnata prin mandatar avocat ales, a chemat in judecata pe paratul R.V., pentru divort, solicitand desfacerea casatoriei din vina paratului, sa revina la numele avut anterior casatoriei si sa ii fie incredintati spre crestere si educare minorii, cu obligarea paratului la plata pensiei de intretinere. Paratul, prin mandatar avocat ales, a formulat intampinare si cerere reconventionala, solicitand desfacerea casatoriei din vina reclamantei, sa ii fie lui incredintati spre crestere si educare minorii, urmand ca reclamanta-parata sa revina la numele purtat anterior.

Prin sent.civ. nr. 440/11.01.2010 a fost declinata competenta de solutionare a cauzei in favoarea Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti. Pentru a hotari astfel, instanta a avut in vedere ca potrivit actelor depuse de parti la dosar, precum si depozitiei martorei audiata la cererea reclamantei, partile locuiesc in Italia cel putin de doi ani, existand insa elemente ca au locuinta efectiva in Italia de mai mult timp, chiar din 1999 cand s-a nascut primul minor, ambii copii fiind nascuti in Italia, dupa cum rezulta din actele de stare civila de la dosar, copiii fiind inscrisi la scoala in Italia. Tot din actele depuse de parti rezulta ca acestea au inchiriat in Italia de mai multi ani locuinta si tot acolo isi au si locul de munca partile, rezultand astfel ca in prezent nici una dintre parti nu mai locuieste efectiv pe raza teritoriala a Judecatoriei Adjud.

În conformitate cu disp. art. 607 C.p.civ, “cererea de divort este de competenta judecatoriei în circumscriptia careia se afla cel din urma domiciliu comun al sotilor. Daca sotii nu au avut domiciliu comun sau daca nici unul din soti nu mai locuieste în circumscriptia judecatoriei în care se afla cel din urma domiciliu comun, judecatoria competenta este aceea în circumscriptia careia isi are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în tara, este competenta judecatoriei în circumscriptia careia isi are domiciliul reclamantul”.

În conformitate cu dispozitiile art. 155 din Legea nr. 105/1992 în cazul în care instantele romane sunt competente, potrivit dispozitiilor prezentului capitol si nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita sa solutioneze procesul, cererea va fi îndreptata, potrivit regulilor de competenta materiala, la Judecatoria sectorului 1 al municipiului Bucuresti sau la Tribunalul municipiului Bucuresti.

În speta, instanta a constatat ca, potrivit art. 150 pct. 1 din Legea nr. 105/1992, dar si potrivit dispozitiilor Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, care a intrat în vigoare la 1 martie 2005 si care se aplica hotarârilor de divort pronuntate dupa acea data, instantele române sunt competente sa solutioneze cauza deoarece partile sunt cetateni romani. Potrivit dispozitiilor din Legea nr. 105/1992 care reglementeaza in materia raporturilor de drept international privat, si care este in concordanta cu normele de drept international si drept comunitar, stabilite in materie de divort potrivit Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului, in cazul in care in raporturile dintre parti exista un element de extraneitate (in speta resedinta partilor si domiciliul actual al acestora), instantele competente in materie de divort sunt oricare dintre urmatoarele (cu mentiunea ca daca o actiune este intentata în instantele mai multor state membre (ceea ce nu e cazul in speta), se considera ca au competenta judiciara instantele în care a fost intentata actiunea pentru prima data): în statele membre în care sotii au domiciliul în mod obisnuit; în statele membre în care pârâtul are domiciliul în mod obisnuit; daca sotii nu mai locuiesc în acelasi stat membru, în statul membru în care au avut în mod obisnuit ultimul domiciliu, cu conditia ca unul dintre ei sa locuiasca înca acolo; în cazul unei cereri comune, în statul membru în care are domiciliul unul dintre soti; în unele situatii, în statul membru în care solicitantul are domiciliul în mod obisnuit; în statul membru în care sotii detin cetatenia. Astfel, aceasta conventie are scopul de a determina care state membre au competenta de a judeca cererile de divort.

Rezulta fara dubiu, fata de cetatenia romana a celor doua parti, potrivit ultimei teze mentionate anterior, ca instantele romane sunt competente sa solutioneze cererea de divort a partilor si capetele accesorii acesteia. Insa Regulamentul CE nu reglementeaza nimic mai mult in afara de aceasta competenta generala, stabilirea competentei teritoriale in favoarea uneia dintre instantele din cadrul statului roman de cetatenie a partilor, fiind reglementata de dispozitiile art. 607 C.pr civ., iar in cazul in care potrivit art. 155 din Legea nr. 105/1992 nu se poate stabili care anume dintre ele este indreptatita sa solutioneze procesul, cererea va fi îndreptata, potrivit regulilor de competenta materiala, la Judecatoria sectorului 1 al municipiului Bucuresti sau la Tribunalul municipiului Bucuresti.

In cauza, nu se poate stabili competenta teritoriala a unei anumite instante în conformitate cu criteriile stabilite de art. 607 C. pr. civ. pentru ca in prezent partile locuiesc in Italia. Chiar daca art. 607 C. pr. civ. stabileste competenta in favoarea judecatoriei in circumscriptia careia isi are domiciliul pârâtul sau daca pârâtul nu are domiciliu în tara, in favoarea judecatoriei în circumscriptia careia isi are domiciliul reclamantul, instanta retine ca in aceasta situatie, notiunea de domiciliu trebuie interpretata in sens de loc in care locuiesc efectiv partile în chip statornic, in cauza locul in care locuiesc efectiv partile este Italia. Deoarece din coroborarea dispozitiilor art. 159 pct. 3 cu art. 19 C. pr. civ, rezulta ca în materia divortului competenta teritoriala este reglementata de norme de ordine publica, instanta retine ca in cauza nu s-a facut dovada ca domiciliul actual comun al partilor sau locuinta efectiva a reclamantului sau a paratei se afla in circumscriptia teritoriala a Judecatoriei Adjud, astfel ca, în temeiul art. 158 C. pr. civ. rap la art. 155 din Legea nr. 105/1992 s-a declinat competenta asa cum s-a aratat mai sus.

Contestatia in anulare

Codul de procedura civila, la art. 317 alin (1) pct. 1 prevede„ Hotararile irevocabile pot fi atacate cu contestatie in anulare pentru motivele aratate mai, numai daca aceste motive nu au putut fi invocate pe calea apelului sau recursului (…) 1. cand procedura de chemare a partii, pentru ziua cand s-a judecat pricina, nu a fost indeplinita potrivit cu cerintele legii (…)”
Daca pentru termenul cand au avut loc dezbaterile in fond partea a fost legal citata, este lipsita de relevanta imprejurarea ca la data cand s-a amanat pronuntarea, aceasta nu a mai fost citata. Ca atare, contestatie in anulare fundamentata pe acest considerent nu este admisibila.

In speta, partea – unitatea reclamanta – a formulat contestatie in anulare impotriva sentintei primei instante, aratand ca pentru data cand a avut loc amanarea pronuntarii nu a fost citata.

Contestatia este neintemeiata pentru ca din  probele existente la dosar rezulta ca pentru termenul cand au avut loc dezbaterile in fond contestatoarea a fost legal citata, iar la data cand s-a amanat pronun

Contestatia in anulare speciala este o cale de atac extraordinara, de retractare, ce se poate exercita in cazurile anume prevazute de art. 318 C.pr.civ.
Contestatia in anulare este o cale de atac extraordinara de retractare, creata de lege numai pentru remedierea unor greseli materiale, nu si pentru reformarea unor greseli de fond. Greselile materiale trebuie apreciate in raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronuntarii hotararii, deoarece numai in acest mod se poate hotari daca dezlegarea data recursului este sau nu rezultatul unei greseli materiale.
Dispozitiile legale ale art. 318 C.pr.civ. au un camp limitat de aplicatie, astfel ca ele trebuie sa fie interpretate, in toate cazurile, in mod restrictiv, pentru a nu deschide in ultima instanta calea unui veritabil recurs.

Prin decizia nr. 5584 din 24 iunie 2005, pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie, Sectia civila si de proprietate intelectuala, s-a admis recursul declarat de primarul Municipiului Ramnicu Valcea impotriva deciziei Curtii de Apel Pitesti, pe care a modificat-o in sensul ca a respins apelul reclamantilor.

Impotriva acestei hotarari au formulat contestatie in anulare reclamantele G.M. si V.F. sustinand, in esenta ca, solutia instantei de recurs se intemeiaza pe grave erori materiale ale instantei, ca datele cuprinse in motivarea deciziei sunt eronate fata de situatia reala , fiind potrivnice situatiei de fapt si de drept dedusa judecatii, cat si tuturor probelor din proces, ceea ce duce la concluzia  certa ca instanta investita a solutionat cauza fara a lua in calcul datele reale si corecte precizate de reclamante prin actiune.
Se mai arata ca, in mod gresit s-a retinut in motivarea hotararii ca, reclamantele au uzat si de procedura speciala instituita prin Legea nr. 10/2001, fara a face cunoscut instantelor aceasta imprejurare, desi niciodata nu au negat ca au formulat si notificare pentru dobandirea terenului expropriat.

Contestatia in anulare este nefondata.

In conformitate cu dispozitiile art. 318 C.pr.civ., atunci cand dezlegarea data este rezultatul unei greseli materiale sau cand instanta, respingand recursul sau admitandu-l numai in parte, a omis din greseala sa cerceteze vreunul din motivele de recurs.
Primul motiv prevazut de art. 318 C.p.civ. pentru formularea contestatiei in anulare are in vedere erori materiale in legatura cu aspectele formale ale judecatii recursului. Este vorba de acele greseli pe care le comite instanta prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale. Textul vizeaza greseli, de fapt, involuntare si nu greseli de judecata.

In speta, a fost rezolvata problema modului in care s-a preluat terenul revendicat, respectiv prin expropriere, ca scopul acesteia s-a realizat,  terenul facand parte din domeniul public, preluarea fiind cu titlu, aspecte fata de care s-a ajuns la solutia data prin hotararea contestata.

De fapt, prin contestatie se invoca greseli de judecata, de interpretare, nefiind vorba despre erori materiale. In aceasta situatie, a da partilor posibilitatea de a se plange aceleiasi instante, care a dat hotararea in recurs,  de modul in care s-au apreciat probele si s-a stabilit raportul dintre ale, s-ar deschide calea recursului la recurs, care sa fie solutionata de aceeasi instanta pe motivul gresitei stabiliri a situatiei de fapt.
Or, in cauza, sustinerile formulate prin contestatia in anulare au fost invocate si examinate in celelalte faze procesuale.

Contestatia in anulare speciala este o cale de atac extraordinara, de retractare, ce se poate exercita in cazurile anume prevazute de art. 318 C.pr.civ.
Aceasta cale de atac nu poate fi exercitata pentru remedierea unor greseli de judecata, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispozitii legale de drept substantial sau procedural. Contestatia in anulare se infatiseaza ca o cale de atac extraordinara de retractare , creata de lege numai pentru remedierea unor greseli materiale, nu si pentru reformarea unor greseli de fond. Greselile materiale trebuie apreciate in raport cu datele existente la dosarul cauzei la data pronuntarii hotararii, deoarece numai in acest mod se poate hotari daca dezlegarea data recursului este sau nu rezultatul unei greseli materiale.

Dispozitiile legale ale art. 318 C.pr.civ. au un camp limitat de aplicatie, astfel ca ele trebuie sa fie interpretate, in toate cazurile, in mod restrictiv, pentru a nu deschide in ultima instanta calea unui veritabil recurs.
Fiind o cale de retractare  si nu de cenzura judiciara, contestatia in anulare nu poate fi exercitata pentru alte motive decat ele prevazute de lege, fiind inadmisibila repunerea in discutie a unor probleme de fond ce au fost solutionate de instanta si care s-a pronuntat asupra motivelor de casare invocate de parte.

Fata de considerentele prezentate s-a retinut ca, desi s-au invocat dispozitiile art. 318C.P.civ., nu sunt intrunite cerintele prevazute de acest text si s-a respins contestatie in anulare formulata.

Despre Revizuirea hotararilor

Potrivit Art. 322 Cod pr.civ. revizuirea unei hotarari ramase definitiva in instanta de apel sau prin neapelare, precum si a unei hotarari data de o instanta de recurs atunci cand evoca fondul, se poate cere in urmatoarele cazuri:
1. daca dispozitivul hotararii cuprinde dispozitii potrivnice ce nu se pot aduce la indeplinire;

2. daca s-a pronuntat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronuntat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decat s-a cerut;
3. daca obiectul pricinii nu se afla in fiinta;

4. daca un judecator, martor sau expert, care a luat parte la judecata, a fost condamnat definitiv pentru o infractiune privitoare la pricina sau daca hotararea s-a dat in temeiul unui inscris declarat fals in cursul sau in urma judecatii ori daca un magistrat a fost sanctionat disciplinar pentru exercitarea functiei cu rea-credinta sau grava neglijenta in acea cauza;
5. daca, dupa darea hotararii, s-au descoperit inscrisuri doveditoare, retinute de partea potrivnica sau care nu au putut fi infatisate dintr-o imprejurare mai presus de vointa partilor, ori daca s-a desfiintat sau s-a modificat hotararea unei instante pe care s-a intemeiat hotararea a carei revizuire se cere;

6. daca statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publica, disparutii, incapabilii sau cei pusi sub curatela nu au fost aparati deloc sau au fost aparati cu viclenie de cei insarcinati sa-i apere;
7. daca exista hotarari definitive potrivnice date de instante de acelasi grad sau de grade deosebite, in una si aceeasi pricina, intre aceleasi persoane, avand aceeasi calitate.
Aceste dispozitii se aplica si in cazul cand hotararile potrivnice sunt date de instante de recurs. In cazul cand una dintre instante este Inalta Curte de Casatie si Justitie, cererea de revizuire se va judeca de aceasta instanta;
8. daca partea a fost impiedicata sa se infatiseze la judecata si sa instiinteze instanta despre aceasta, dintr-o imprejurare mai presus de vointa sa.
9. daca Curtea Europeana a Drepturilor Omului a constatat o incalcare a drepturilor sau libertatilor fundamentale datorata unei hotarari judecatoresti, iar consecintele grave ale acestei incalcari continua sa se produca si nu pot fi remediate decat prin revizuirea hotararii pronuntate.

Art. 323

Cererea de revizuire se indreapta la instanta care a dat hotararea ramasa definitiva si a carei revizuire se cere.
In cazul Art. 322 pct. 7, cererea de revizuire se va indrepta la instanta mai mare in grad fata de instanta sau instantele care au pronuntat hotararile potrivnice. Cand cele doua instante care au dat hotararile potrivnice fac parte din circumscriptii judecatoresti deosebite, instanta mai mare in grad la care urmeaza sa se indrepte cererea de revizuire va fi aceea a instantei care a dat prima hotarare.

Art. 324

Termenul de revizuire este de o luna si se va socoti:
1. in cazurile prevazute de Art. 322 pct. 1, 2 si 7 alin. 1, de la comunicarea hotararilor definitive, iar cand hotararile au fost date de instante de recurs dupa evocarea fondului, de la pronuntare; pentru hotararile prevazute la punctul 7 alin. 2 de la pronuntarea ultimei hotarari;
2. in cazul prevazut de Art. 322 pct. 3, de la cel din urma act de executare;
3. in cazurile prevazute de Art. 322 pct. 4, din ziua in care partea a luat cunostinta de hotararea instantei penale de condamnare a judecatorului, martorului sau expertului ori de hotararea care a declarat fals inscrisul. In lipsa unei astfel de hotarari termenul curge de la data cand partea a luat cunostinta de imprejurarile pentru care constatarea infractiunii nu se mai poate face printr-o hotarare penala, dar nu mai tarziu de 3 ani de la data producerii acestora;
4. in cazurile prevazute de Art. 322 pct. 5, din ziua in care s-au descoperit inscrisurile ce se invoca ori, dupa caz, din ziua in care partea a luat cunostinta de hotararea desfiintata sau modificata pe care s-a intemeiat hotararea a carei revizuire se cere;
5. in cazurile prevazute de Art. 322 pct. 6, de la comunicarea hotararii definitive facuta statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publica, sau de la intoarcerea disparutului ori de la dobandirea capacitatii; in aceste din urma doua cazuri termenul fiind de 6 luni.

In cazul Art. 322 pct. 8 termenul de revizuire este de 15 zile si se socoteste de la incetarea impiedicarii.

Pentru motivul prevazut la Art. 322 pct. 9, termenul este de 3 luni de la data publicarii hotararii Curtii Europene a Drepturilor Omului in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I.

Art. 325

Instanta poate suspenda executarea hotararii a carei revizuire se cere, sub conditia darii unei cautiuni. Dispozitiile Art. 403 alin. 3 si 4 se aplica in mod corespunzator.
Art. 326

Cererea de revizuire se judeca potrivit dispozitiilor prevazute pentru cererea de chemare in judecata.
Intampinarea este obligatorie si se depune la dosar cu cel putin 5 zile inaintea termenului de judecata.
Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii si la faptele pe care se intemeiaza.

Art. 327

Daca instanta incuviinteaza cererea de revizuire, ea va schimba, in tot sau in parte, hotararea atacata, iar in cazul hotararilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urma hotarare.
Se va face aratare de hotararea data in revizuire, in josul originalului hotararii revizuite.
Art. 328

Hotararea asupra revizuirii este supusa cailor de atac prevazute de lege pentru hotararea revizuita.

Daca revizuirea s-a cerut pentru hotarari potrivnice calea de atac este recursul, cu exceptia cazului in care instanta de revizuire este Inalta Curte de Casatie si Justitie, a carei hotarare este irevocabila.